Miroase a iarna. O iarna care imi ingheata sufletul. Pacat. Nu l-am cunoscut si nu am fost interesata de idei, Cenaclul Flacara (eram prea mica) si nu am iubit niciodata PSD-ul din care facea parte. Dar dincolo de toate acestea, acum vars lacrimi cand citesc versurile lui. Un fel de Dumnezeu al literaturii contemporane.
Dincolo de generatia in blugi a parintilor mei, tineri care s-au bucurat prin el de o farama de libertate, dincolo de ideile politice pe care nu le-am inteles, era un om. Care a lasat un testament Romaniei si pe care am invatat sa-l iubesc abia dupa ce nu a mai fost, asa cum sunt convinsa ca multi romani adevarati o vor face...
Am invatat o lectie. Poate prea tarziu.
Cu fiecare ora il apreciez tot mai mult pe Adrian Paunescu si-mi vine sa plang cand ma gandesc ce am pierdut..noi, cu totii. Dar va ramane mereu, pentru ca ne-a lasat ceva. Ne-a lasat sa-i fredonam versurile (versuri despre care nici nu am stiut ca sunt din condeiul lui) si ne-a scris pana in ultimul moment:
"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!"
Si e prea putin din omagiul pe care-l merita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu