Felicitari de Craciun

Craciunul. E vremea colindelor, e vremea cand devenim mai buni, mai aproape de suferintele si de bucuriile semenilor, mai aproape de familii. E vremea lui Mos Craciun si a cadourilor.
Si acum, dupa asa o introducere in atmosfera de sarbatoare sa intru direct in subiect:
E vremea felicitarilor. Nu vreau sa stric atmosfera, dar nici nu pot trece cu vederea o felicitare mai speciala care, imbina cumva criza economica cu "vremea colindelor".(Sa nu uitam ca e vreme de criza si multi dintre noi mai intarziem cu ratele....). Si cum se impaca datoriile cu felicitarile? Cam asa:

"Stimata doamna, Banca X va ureaza sarbatori fericite si linistite alaturi de cei dragi, un an nou fericit, un an nou in care nu uitati ca nu e bine sa intrati cu datorii. La multi ani!"

Nu pot sa spun decat ca au un PR bine pus la punct....

Prea sus sa-l mai atingem...

De dimineata credeam ca melodiile preferate au reusit sa ma binedispuna si asta sa ma tina intreaga zi. Fals. Nenorocirile isi fac loc printre noi atunci cand ne asteptam mai putin. Vestile proaste cad ca un trasnet si schimba totul. Si s-a intamplat nenorocirea. Un copil a murit. A incheiat socotelile cu lumea asta. Un copil pe care l/am cunoscut. Si la care am tinut. Un prieten de-a lui Tudor! Care nu mai e! Asta e o nenorocire. Avea, cred, ca 9 sau 10 ani MIhaita. Si s-a dus. Intr-o fractiune de secunda. Joaca lui s-a transformat in final. Joaca lui s-a sfarsit. Calcat de un autobuz.

Ce simt? Nu stiu. As vrea sa plang, as vrea sa vorbesc, dar ce conteaza ce simt eu? Sunt trista. Compasiune. Dar nimic nu-l mai aduce pe Mihaita inapoi.Nimic nu poate alina durerea pe care o simt cei care i-au dat viata. A plecat prea sus ca sa-i mai fie prieten lui Tudor, ca sa se mai joace pe strada.

I-am spus si lui Tudor ce s-a intamplat. M-a vazut trista si mi-a spus: "Mami, lasa ca dormim si visam ca Mihaita traieste!". Da,traieste! In sufletele prea triste ale parintilor lui, in amintirea copiilor cu care se juca zilnic pe strada, traieste acolo langa ingeri. Nu aici! Aici nu mai e Mihaita!

Dumnezeu sa aiba grija de tine acolo unde esti!

NIGHTLOSERS - Blue Suede Shoes [Official music video]

Alt motiv de-a fi veseli intreaga zi... Nightlosers

Zdob & Zdub - Tiganii si Ozn-ul

Ma binedispun dimineata

Da, cu ce? Cu Zdop si Zdup. Am facut o pasiune pentru ei si nu numai eu, ci si Tudor. Ne zbantuim prin casa si ne energizam cu starea de bine de care avem nevoie intreaga zi. Imaginati-va ca dansati pe ritmul lor.

Testament pentru Romania....

Miroase a iarna. O iarna care imi ingheata sufletul. Pacat. Nu l-am cunoscut si nu am fost interesata de idei, Cenaclul Flacara (eram prea mica) si nu am iubit niciodata PSD-ul din care facea parte. Dar dincolo de toate acestea, acum vars lacrimi cand citesc versurile lui. Un fel de Dumnezeu al literaturii contemporane.
Dincolo de generatia in blugi a parintilor mei, tineri care s-au bucurat prin el de o farama de libertate, dincolo de ideile politice pe care nu le-am inteles, era un om. Care a lasat un testament Romaniei si pe care am invatat sa-l iubesc abia dupa ce nu a mai fost, asa cum sunt convinsa ca multi romani adevarati o vor face...
Am invatat o lectie. Poate prea tarziu.

Cu fiecare ora il apreciez tot mai mult pe Adrian Paunescu si-mi vine sa plang cand ma gandesc ce am pierdut..noi, cu totii. Dar va ramane mereu, pentru ca ne-a lasat ceva. Ne-a lasat sa-i fredonam versurile (versuri despre care nici nu am stiut ca sunt din condeiul lui) si ne-a scris pana in ultimul moment:

"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!"


Si e prea putin din omagiul pe care-l merita...

viata...

Accident. Se aud sirenele, pe drum se formeaza coloane de masini. Te trec fiori reci. Nu indraznesti sa creezi scenarii. Ar putea fi mult mai grav sau, te consolezi. Nu e nimic.
A doua zi bat clopotele. Drumul s-a inchis pentru cineva. Un tanar. O tanara. Parintii cuiva, prietenii cuiva, fratii cuiva sau...copiii cuiva. Sunt acum vegheati pentru ultima oara de cei care i-au cunoscut. Sunt plansi de cei care i-au iubit. Au pierdut lupta cu viata. Nu mai sunt. Totul s-a intamplat intr-un moment. Pentru ei, care pana in acel moment aveau o viata normala. Cu planuri de viitor. Un viitor care nu mai exista. S-a incheiat. Te trec fiori reci. Sunt momentele in care te gandesti la viata ta. Trista sau cum o mai fi ea. Cu neajunsuri si incercari. Si-ti dai seama ca. cu toate astea cel mai grav ar fi s-0 pierzi...

Distrugatorii de mituri

S-au facut nucile. Se desfac destul de usor de coaja verde. Trebuie totusi sa mai ajuti cu degetele sau unghiile, iar eu eu nu am stat prea mult pe ganduri si am tot desfacut asa ca m-am ales cu niste maini de toata frumusetea. Colorate in negru. Nu mai spun ce aveam sub unghiile destul de lungi.... M-am gandit ca e destul de usor sa curat primele urme ale toamnei de pe degetele mele pentru ca de mica stiam ca "se duc cu sare de lamaie", desi nu am incercat niciodata pana acum. Ei, fratilor e un mit. Nu se duce cu nimic. A trebuit sa renunt la manichiura si sa-mi dau cu fond de ten pe maini. Asta dupa ce am frecat cu sare de lamaie pana mi-a dat sangele si nu mai vorbesc ce durere simti, mai ales dupa ce mi-am taiat unghiile pana-n carne...
Asadar, de acum cand mai poftesc la nuci verzi imi voi pune manusi chirurgicale! Poate chiar doua perechi!

Despartire dureroasa

Plec. De fapt am plecat deja. Am spus adio unei etape din viata. Cea dedicata televiziunii, ziarului,stirilor, Fagarasului si fagarasenilor.Greu. Nu m-am asteptat sa simt astfel, dar asta e.
Au fost aproape 7 ani. Timp in care am facut ce-mi doream de mica: stiri. Am ras, am plans, am fost mandra de reusite, am fost dezamgita de greseli si, uneori, de oameni. Am trait in spatele numelui de pe generic, am scris, am corectat, am taiat sincroane, am cautat evenimente prin ger sau canicula, am aflat ca "nu sunt sanatoasa" de la insusi Vadim, i-am luat sincron lui Cancescu cu o mana pe microfon si cu cealalta il tineam pe Tudor care era plictist (!!!) pentru ca nu am avut cu cine sa-l las, tot cu Tudor de mana am cautat-o pe Magda Ciumac pentru ca asa vroiau cei de la Antena. Si tot cu el am descoperit "bomba biologica pe Olt". Am renuntat la condus masina pentru ca am vazut prea multe accidente, am facut stiri gravida in 6 luni in focarele de gripa aviara. L-am convins pe Cata de "n" ori sa ma duca el cu masina la stiri, doar ca sa nu fim despartiti in week-end...
Si toate sunt acum doar momente frumoase din trecut. Ar putea oare sa nu-mi para rau? Imi vor lipsi toti cei alaturi de care am muncit. Cu care am asteptat ore dupa nu stiu ce sincron, cu care mi-am baut cafeaua in fiecare dimineata in toti acesti ani...Ar putea oare sa nu-mi para rau dupa "oficiu" in care ne adunam la o barfa la cafea si stiam tot ce misca in Fagaras?

Imi va fi dor. De stiri, de microfon, de munca, de fete, de redactie, de biroul meu si de calculatorul prea plin. Chiar si de vox-uri. De cazurile sociale, de campanii, de CARP, de Ecoterm, spital si de toate institutiile pe care le-am batut ani la rand.

Imi va fi dor! M-am despartit de o lume fascinanta in care am crezut. Si mai cred, dar asta nu e de ajuns, mai ales in timp de criza...!