Prea sus sa-l mai atingem...

De dimineata credeam ca melodiile preferate au reusit sa ma binedispuna si asta sa ma tina intreaga zi. Fals. Nenorocirile isi fac loc printre noi atunci cand ne asteptam mai putin. Vestile proaste cad ca un trasnet si schimba totul. Si s-a intamplat nenorocirea. Un copil a murit. A incheiat socotelile cu lumea asta. Un copil pe care l/am cunoscut. Si la care am tinut. Un prieten de-a lui Tudor! Care nu mai e! Asta e o nenorocire. Avea, cred, ca 9 sau 10 ani MIhaita. Si s-a dus. Intr-o fractiune de secunda. Joaca lui s-a transformat in final. Joaca lui s-a sfarsit. Calcat de un autobuz.

Ce simt? Nu stiu. As vrea sa plang, as vrea sa vorbesc, dar ce conteaza ce simt eu? Sunt trista. Compasiune. Dar nimic nu-l mai aduce pe Mihaita inapoi.Nimic nu poate alina durerea pe care o simt cei care i-au dat viata. A plecat prea sus ca sa-i mai fie prieten lui Tudor, ca sa se mai joace pe strada.

I-am spus si lui Tudor ce s-a intamplat. M-a vazut trista si mi-a spus: "Mami, lasa ca dormim si visam ca Mihaita traieste!". Da,traieste! In sufletele prea triste ale parintilor lui, in amintirea copiilor cu care se juca zilnic pe strada, traieste acolo langa ingeri. Nu aici! Aici nu mai e Mihaita!

Dumnezeu sa aiba grija de tine acolo unde esti!