Ce ne dezamageste in viata ?

Uneori dezamagirile pe care ni le ofera "pe tava" unii semeni, isi fac loc prea des in viata noastra. Dar nu are rost sa mai vorbesc eu. Il las pe Grigore Alexandrescu sa o faca:



Un bou, ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţei veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc — zise-ndată — niţel fân să-i cer.“

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.“

— „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă dacă vrei să fii.“

La o mojicie atâta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
Să- găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.

Nimeni nu-i perfect - mea culpa

Cum spuneam. Un nume pe un generic, in josul unei foi de ziar...Asta sunt eu.

In mine insa, e prea putin din numele aflat pe generic. Un om. O mama. O sotie, o fiica, o sora. Poate o prietena sau, poate, o simpla cunostinta.

Un om care nu are mereu rabdarea sau bunatatea necesara vizavi de semeni.
O mama care e nevoita sa-si certe uneori copilul desi il iubeste nespus (pana la cer si inapoi)
O sotie care uita de multe ori sa-i aminteasca sotului cat de mult il iubeste si cat de mult inseamna el pentru ea.
O fiica ajunsa la maturitate dar care a ramas totusi un copil

Cat despre prietenie sau simpla cunostinta, exista mereu loc de mai bine...

Cu intamplari banale in viata de zi cu zi. Cu sentimente prin care toti trecem.Cu vesti care vin, ni se intiparesc in suflet, smulg o parte din noi si pleaca.


Cat despre numele pe generic...Am reusit sa fac ce am visat copil fiind. Nu stiu daca e mai usor sau mai greu decat mi-am imaginat. Fiecare zi e altfel. Fiecare ceas aduce ceva nou. Frumos sau trist. Uneori rad, alteori plang. Apoi ma transform si incerc sa ma detasez. Sa fiu obiectiva. Sa relatez povestea nu intotdeauna asa cum o vad eu, ci asa cum este. Uneori, din lipsa de timp trec prea usor peste lucruri importante, alteori pun suflet in lucruri marunte

exista si oameni printre noi

O dimineata destul de neagra care nu parea sa anunte o zi prea buna. Dureri de cap matinale, o cafea la filtru nu prea reusita (fara zahar...) si un desteptator care s-a razbunat pe mine prea devreme...O noua zi de serviciu. Afara frig cu o ceata prea trista pentru mijlocul saptamanii.

In sfarsit m-am trezit la birou si, bucurie mare - micul dejun!Apoi tigara de dupa masa, din nou o cafea fara zahar...

A venit apoi vestea care m-a facut sa pierd cateva lacrimi (de bucurie).
In urma cu cateva luni m-am implicat foarte mult sufleteste intr-o poveste. Era povestea Georgianei. O fetita de cinci ani care nu putea sa mearga. Nu stiu daca mi s-a intamplat vreodata sa plang in timpul serviciului. Totul e intotdeauna doar o stire, dar cand am vazut-o pe Georgiana, am uitat ca sunt jurnalist. Am uitat de ce ma aflu acolo si am privit prin ochii unei mame...M-am intors la birou si am incercat sa relatez povestea acestei fetite.


Ecoul s-a facut auzit chiar dupa prima difuzare a reportajului. Multi oameni au vrut sa ajute aceasta fetita. Dupa posibilitati. Vestea cea mai buna e insa ca Georgiana care are nevoie de o operatie de lungire de tendoane va fi operata la o clinica din Italia. Totul va fi suportat de un fagarasean aflat in America. Un om care, impresionat de drama acestei fetite, s-a hotarat s-o ajute. Un om care m-a convins ca printre noi mai sunt si oameni!

Stau si ma tot minunez. Nici mie nu imi vine sa cred ca am reusit. Am reusit sa ajung sa am sub 60 de kile. Imi dau singura o bila alba. E de bine. Prima oara cand am avut si eu ambitie adevarata. Nu e deloc simplu sa scapi de kilogramele in plus si, daca inainte le admiram, acum am toata stima pentru femeile care stiu sa isi tina greutatea sub control.

Bunica mea a trait alte vremuri. Mult mai putin moderne decat acum. Vremuri cu slanina, ceapa si alte mancaruri grase. In 32 de ani, desi pot sa spun ca am crescut in casa ei, nu am vazut-o vreodata sa stea la masa si sa manance pe saturate. Toata viata ei a insemnat o permanenta cura de slabire (e drept ca nu erau tentatiile de acum, dar era o perioada in care nu stiu cate femei de la tara se gandeau la silueta, dar ea nu suporta kilogramele in plus, iar acum are 85 de ani si merge cu bicicleta...!)

Nici mama mea nu e foarte departe. Ea are insa si norocul de-a fi de la mama natura mai subtire, dar nici nu o vezi prea des mancand. Si la 55 de ani are corpul mai frumos decat al meu.

Acum sa mergem mai sus pe arbore (genealogic) si ajungem la mine. Slaba pana la 27 de ani(49 - 50kg). In ascensiune usoara pana la 29 (cand am ramas insarcinata). Elefant pana la 33 cand am hotarat ca sunt prea tanara sa fiu plina de complexe si m-am apucat de dieta. Nici macar nu mai e un chin, iar rezultatele sunt chiar bune. Nu pot spune ca sunt inca slaba, dar nici nu mai sunt elefant! Si ma mandresc cu asta!

Am reusit mai mult decat speram!

Da, am reusit sa scap de 9 kile. E mult si se vede. Problema e ca nu mai am cu ce sa ma imbrac. Toate hainele mici le-am aruncat(!). E si asta o problema. Grava. Si pe criza asta, numai o noua garderoba nu isi gaseste loc in bugetul familiei. Oricum, nici nu trebuie sa ma prea grabesc. Sunt inca in plina cura. De doua luni mananc atat cat sa traiesc (nu cum eram pe vremea nesimtirii mele - traiam ca sa mananc).
Oricum e bine si, desi inca uneori seara mai visez ciocolata, chips sau shaorma cert e ca trebuie! Altfel e de rau...!

In plina cura de slabire

Ma lupt cu kilogramele in plus. Asa-mi trebuie.Am mancat ca o vaca, m-am facut cat un butoi cu scuza ca mai vreau un copil. Si ca oricum ma ingras la loc. Penibil. Dar adevarat. Acum, de doua saptamani "Traiesc deci ma abtin" si am slait 5 kilograme. Sunt o vaca ceva mai mica.Ma intreb cum am putut?
Am luat 35 de kilograme in sarcina (si nu din nesimtire, chiar nu imi explic motivul) si am dat jos vreo 20. Atat. Restul mi-au ramas sub piele. Asa ca acum, m-am trezit si am zis: de azi nu mai mananc (tine-mi Doamne naravul!) si gata cu dulciurile, maionezele, pane-urile sau alte bunatati care ma faceau sa visez frumos noaptea.
Si nici macar nu e atat de greu. Am o lista cu toate alimentele bune si ne-bune, am in creier o alta lista cu vaca si ne-vaca si am in casa un sot care se va bucura cand peste vreo doua luni va avea o nevasta care dupa 6 ani de casnicie si o nastere are acelasi numar de kilograme ca la nunta...
Nu-mi ramane decat sa ma abtin in continuare si sa ma gandesc ca intr-o zi mi se va permite sa gust dintr-un tort de ciocolata...