Testament pentru Romania....

Miroase a iarna. O iarna care imi ingheata sufletul. Pacat. Nu l-am cunoscut si nu am fost interesata de idei, Cenaclul Flacara (eram prea mica) si nu am iubit niciodata PSD-ul din care facea parte. Dar dincolo de toate acestea, acum vars lacrimi cand citesc versurile lui. Un fel de Dumnezeu al literaturii contemporane.
Dincolo de generatia in blugi a parintilor mei, tineri care s-au bucurat prin el de o farama de libertate, dincolo de ideile politice pe care nu le-am inteles, era un om. Care a lasat un testament Romaniei si pe care am invatat sa-l iubesc abia dupa ce nu a mai fost, asa cum sunt convinsa ca multi romani adevarati o vor face...
Am invatat o lectie. Poate prea tarziu.

Cu fiecare ora il apreciez tot mai mult pe Adrian Paunescu si-mi vine sa plang cand ma gandesc ce am pierdut..noi, cu totii. Dar va ramane mereu, pentru ca ne-a lasat ceva. Ne-a lasat sa-i fredonam versurile (versuri despre care nici nu am stiut ca sunt din condeiul lui) si ne-a scris pana in ultimul moment:

"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!"


Si e prea putin din omagiul pe care-l merita...

viata...

Accident. Se aud sirenele, pe drum se formeaza coloane de masini. Te trec fiori reci. Nu indraznesti sa creezi scenarii. Ar putea fi mult mai grav sau, te consolezi. Nu e nimic.
A doua zi bat clopotele. Drumul s-a inchis pentru cineva. Un tanar. O tanara. Parintii cuiva, prietenii cuiva, fratii cuiva sau...copiii cuiva. Sunt acum vegheati pentru ultima oara de cei care i-au cunoscut. Sunt plansi de cei care i-au iubit. Au pierdut lupta cu viata. Nu mai sunt. Totul s-a intamplat intr-un moment. Pentru ei, care pana in acel moment aveau o viata normala. Cu planuri de viitor. Un viitor care nu mai exista. S-a incheiat. Te trec fiori reci. Sunt momentele in care te gandesti la viata ta. Trista sau cum o mai fi ea. Cu neajunsuri si incercari. Si-ti dai seama ca. cu toate astea cel mai grav ar fi s-0 pierzi...

Distrugatorii de mituri

S-au facut nucile. Se desfac destul de usor de coaja verde. Trebuie totusi sa mai ajuti cu degetele sau unghiile, iar eu eu nu am stat prea mult pe ganduri si am tot desfacut asa ca m-am ales cu niste maini de toata frumusetea. Colorate in negru. Nu mai spun ce aveam sub unghiile destul de lungi.... M-am gandit ca e destul de usor sa curat primele urme ale toamnei de pe degetele mele pentru ca de mica stiam ca "se duc cu sare de lamaie", desi nu am incercat niciodata pana acum. Ei, fratilor e un mit. Nu se duce cu nimic. A trebuit sa renunt la manichiura si sa-mi dau cu fond de ten pe maini. Asta dupa ce am frecat cu sare de lamaie pana mi-a dat sangele si nu mai vorbesc ce durere simti, mai ales dupa ce mi-am taiat unghiile pana-n carne...
Asadar, de acum cand mai poftesc la nuci verzi imi voi pune manusi chirurgicale! Poate chiar doua perechi!

Despartire dureroasa

Plec. De fapt am plecat deja. Am spus adio unei etape din viata. Cea dedicata televiziunii, ziarului,stirilor, Fagarasului si fagarasenilor.Greu. Nu m-am asteptat sa simt astfel, dar asta e.
Au fost aproape 7 ani. Timp in care am facut ce-mi doream de mica: stiri. Am ras, am plans, am fost mandra de reusite, am fost dezamgita de greseli si, uneori, de oameni. Am trait in spatele numelui de pe generic, am scris, am corectat, am taiat sincroane, am cautat evenimente prin ger sau canicula, am aflat ca "nu sunt sanatoasa" de la insusi Vadim, i-am luat sincron lui Cancescu cu o mana pe microfon si cu cealalta il tineam pe Tudor care era plictist (!!!) pentru ca nu am avut cu cine sa-l las, tot cu Tudor de mana am cautat-o pe Magda Ciumac pentru ca asa vroiau cei de la Antena. Si tot cu el am descoperit "bomba biologica pe Olt". Am renuntat la condus masina pentru ca am vazut prea multe accidente, am facut stiri gravida in 6 luni in focarele de gripa aviara. L-am convins pe Cata de "n" ori sa ma duca el cu masina la stiri, doar ca sa nu fim despartiti in week-end...
Si toate sunt acum doar momente frumoase din trecut. Ar putea oare sa nu-mi para rau? Imi vor lipsi toti cei alaturi de care am muncit. Cu care am asteptat ore dupa nu stiu ce sincron, cu care mi-am baut cafeaua in fiecare dimineata in toti acesti ani...Ar putea oare sa nu-mi para rau dupa "oficiu" in care ne adunam la o barfa la cafea si stiam tot ce misca in Fagaras?

Imi va fi dor. De stiri, de microfon, de munca, de fete, de redactie, de biroul meu si de calculatorul prea plin. Chiar si de vox-uri. De cazurile sociale, de campanii, de CARP, de Ecoterm, spital si de toate institutiile pe care le-am batut ani la rand.

Imi va fi dor! M-am despartit de o lume fascinanta in care am crezut. Si mai cred, dar asta nu e de ajuns, mai ales in timp de criza...!

Ce ne dezamageste in viata ?

Uneori dezamagirile pe care ni le ofera "pe tava" unii semeni, isi fac loc prea des in viata noastra. Dar nu are rost sa mai vorbesc eu. Il las pe Grigore Alexandrescu sa o faca:



Un bou, ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţei veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc — zise-ndată — niţel fân să-i cer.“

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.“

— „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă dacă vrei să fii.“

La o mojicie atâta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
Să- găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.

Nimeni nu-i perfect - mea culpa

Cum spuneam. Un nume pe un generic, in josul unei foi de ziar...Asta sunt eu.

In mine insa, e prea putin din numele aflat pe generic. Un om. O mama. O sotie, o fiica, o sora. Poate o prietena sau, poate, o simpla cunostinta.

Un om care nu are mereu rabdarea sau bunatatea necesara vizavi de semeni.
O mama care e nevoita sa-si certe uneori copilul desi il iubeste nespus (pana la cer si inapoi)
O sotie care uita de multe ori sa-i aminteasca sotului cat de mult il iubeste si cat de mult inseamna el pentru ea.
O fiica ajunsa la maturitate dar care a ramas totusi un copil

Cat despre prietenie sau simpla cunostinta, exista mereu loc de mai bine...

Cu intamplari banale in viata de zi cu zi. Cu sentimente prin care toti trecem.Cu vesti care vin, ni se intiparesc in suflet, smulg o parte din noi si pleaca.


Cat despre numele pe generic...Am reusit sa fac ce am visat copil fiind. Nu stiu daca e mai usor sau mai greu decat mi-am imaginat. Fiecare zi e altfel. Fiecare ceas aduce ceva nou. Frumos sau trist. Uneori rad, alteori plang. Apoi ma transform si incerc sa ma detasez. Sa fiu obiectiva. Sa relatez povestea nu intotdeauna asa cum o vad eu, ci asa cum este. Uneori, din lipsa de timp trec prea usor peste lucruri importante, alteori pun suflet in lucruri marunte

exista si oameni printre noi

O dimineata destul de neagra care nu parea sa anunte o zi prea buna. Dureri de cap matinale, o cafea la filtru nu prea reusita (fara zahar...) si un desteptator care s-a razbunat pe mine prea devreme...O noua zi de serviciu. Afara frig cu o ceata prea trista pentru mijlocul saptamanii.

In sfarsit m-am trezit la birou si, bucurie mare - micul dejun!Apoi tigara de dupa masa, din nou o cafea fara zahar...

A venit apoi vestea care m-a facut sa pierd cateva lacrimi (de bucurie).
In urma cu cateva luni m-am implicat foarte mult sufleteste intr-o poveste. Era povestea Georgianei. O fetita de cinci ani care nu putea sa mearga. Nu stiu daca mi s-a intamplat vreodata sa plang in timpul serviciului. Totul e intotdeauna doar o stire, dar cand am vazut-o pe Georgiana, am uitat ca sunt jurnalist. Am uitat de ce ma aflu acolo si am privit prin ochii unei mame...M-am intors la birou si am incercat sa relatez povestea acestei fetite.


Ecoul s-a facut auzit chiar dupa prima difuzare a reportajului. Multi oameni au vrut sa ajute aceasta fetita. Dupa posibilitati. Vestea cea mai buna e insa ca Georgiana care are nevoie de o operatie de lungire de tendoane va fi operata la o clinica din Italia. Totul va fi suportat de un fagarasean aflat in America. Un om care, impresionat de drama acestei fetite, s-a hotarat s-o ajute. Un om care m-a convins ca printre noi mai sunt si oameni!