Nu ma atasez niciodata de obiecte. Nu-mi prea pasa daca pierd obiecte, daca le dau, daca primesc, cu alte cuvinte, ma lipsesc foarte usor de orice e neinsufletit...Ma atasez de pisici, de caini, de puisorii de gaina, de puiul de barza care a cazut din cuib, mi-as dori sa pot sa am grija de toate animalele ranite, de toate fiintele vii suferinde. Cel mai mult insa ma atasez de oameni. Ii iubesc pe oamenii apropiati. Mi-e mila de copiii sarmani, plange sufletul in mine cand vad un copil bolnav, sau un om aflat in suferinta. Stiu, oamenii uneori dezamagesc, dar eu continuu sa ma atasez de ei, continuu sa-mi pese de ei si sa-i consider prieteni, care daca au gresit. Si mie mi se intampla sa gresesc sa am un comportament rautacios vis-a-vis de unii semeni, pentru ca, mai apoi, sa ma doara mai mult decat cel fata de care nu m-am comportat bine.
Ii iubesc pe toti cei apropiati. Nu pot sa fac o clasificare a persoanelor iubite. E clar ca in varful listei s-ar afla copilul, sotul, parintii. O dragoste diferita pentru fiecare. Bucurii din partea fiecaruia. Poate uneori si lacrimi (mai putine).
Nu pot sa exprim ceea ce simt cand imi privesc copilul. Totul in mine se lumineaza. O intamplare din urma cu cateva zile m-a facut sa-mi dau seama cat sunt de bogata. Cat suntem de bogati. Ne aflam la o fantana a dorintelor, Tudor a aruncat o moneda si a spus: "Eu imi doresc sa fim mereu toti trei si sa ne iubim!"...
Tudor nu a implinit inca cinci ani, dar este uneori atat de profund! Dorinta lui mi-a facut sufletul sa planga de bucurie! Nimic nu poate fi mai frumos decat o astfel de fericire. Si-atunci de ce m-as atasa de obiecte? De ce as pune pret pe niste metale, pe niste hartii? De ce m-as bucura sa primesc un buchet de flori care dupa cateva zile mor in vaza?
