Stau si ma tot minunez. Nici mie nu imi vine sa cred ca am reusit. Am reusit sa ajung sa am sub 60 de kile. Imi dau singura o bila alba. E de bine. Prima oara cand am avut si eu ambitie adevarata. Nu e deloc simplu sa scapi de kilogramele in plus si, daca inainte le admiram, acum am toata stima pentru femeile care stiu sa isi tina greutatea sub control.

Bunica mea a trait alte vremuri. Mult mai putin moderne decat acum. Vremuri cu slanina, ceapa si alte mancaruri grase. In 32 de ani, desi pot sa spun ca am crescut in casa ei, nu am vazut-o vreodata sa stea la masa si sa manance pe saturate. Toata viata ei a insemnat o permanenta cura de slabire (e drept ca nu erau tentatiile de acum, dar era o perioada in care nu stiu cate femei de la tara se gandeau la silueta, dar ea nu suporta kilogramele in plus, iar acum are 85 de ani si merge cu bicicleta...!)

Nici mama mea nu e foarte departe. Ea are insa si norocul de-a fi de la mama natura mai subtire, dar nici nu o vezi prea des mancand. Si la 55 de ani are corpul mai frumos decat al meu.

Acum sa mergem mai sus pe arbore (genealogic) si ajungem la mine. Slaba pana la 27 de ani(49 - 50kg). In ascensiune usoara pana la 29 (cand am ramas insarcinata). Elefant pana la 33 cand am hotarat ca sunt prea tanara sa fiu plina de complexe si m-am apucat de dieta. Nici macar nu mai e un chin, iar rezultatele sunt chiar bune. Nu pot spune ca sunt inca slaba, dar nici nu mai sunt elefant! Si ma mandresc cu asta!

Am reusit mai mult decat speram!

Da, am reusit sa scap de 9 kile. E mult si se vede. Problema e ca nu mai am cu ce sa ma imbrac. Toate hainele mici le-am aruncat(!). E si asta o problema. Grava. Si pe criza asta, numai o noua garderoba nu isi gaseste loc in bugetul familiei. Oricum, nici nu trebuie sa ma prea grabesc. Sunt inca in plina cura. De doua luni mananc atat cat sa traiesc (nu cum eram pe vremea nesimtirii mele - traiam ca sa mananc).
Oricum e bine si, desi inca uneori seara mai visez ciocolata, chips sau shaorma cert e ca trebuie! Altfel e de rau...!